Miezul nopţii. Asta e de obicei perioada în care îmi ia creierul razna şi mă bombardează cu tot felul de gânduri sub formă de întrebări, mai mult sau mai puţin utile. Fiind un pesimist din naştere, mi-a prins fraieru’ slăbiciunile şi ştie unde să atace atunci când se plictiseşte şi are chef de momente de contemplare. Dintre toate “bă, ce o să faci cu viaţa ta?” e favorita mea.
Şi exact ca la butterfly effect, în încercarea de a-mi răspunde singur, de la întrebarea asta mai cresc alte câteva zeci, întrebări care nu mă ajută neapărat să răspund la prima, dar care au o oarecare legătură în încercarea mea personală de a înţelege care-i scopul meu în viaţă şi ce ar trebui să fac cu ea. Consider că sunt nişte întrebări destul de bune şi pertinente, pentru oricine vrea să depăşească momentul de “o să las lucrurile să meargă de la sine şi o să văd ce mi-a pregătit soarta şi destinul“.
Ce film de rahat aş vrea să văd?
Intrebarea e o metaforă. Nimic (sau aproape nimic) nu e uşor în viaţă. Destul de logic, nu? Pentru că dacă ar fi uşor, toată lumea ar avea parte de acel lucru şi n-ar mai fi relevant. Toate lucrurile vin cu un cost. Chiar şi lucrurile care ţi se par plăcute, la un moment dat ţi se vor părea grele sau urâte. Aşa că e important să te gândeşti cât de departe eşti dispus să mergi pentru ceea ce îţi doreşti. Ca un mic exemplu, dacă îţi doreşti să ajungi compozitor de muzică dar nu eşti dispus să accepţi un eşec sau un refuz din partea radio-urilor sau a televiziunilor de muzică, probabil n-o să ajungi prea departe. Eşti capabil să strângi sute de nopţi nedormite? Eşti capabil să îţi sacrifici activităţile mult mai plăcute pentru tine (cum ar fi ieşitul în oraş) în favoarea celor mai puţin plăcute, dar utile pentru ceea ce vrei să realizezi?
Aşa că, ce film de rahat aş vrea să văd? Sau mai bine zis, cât de mult sunt dispus să mă zbat pentru ceea ce vreau? Dacă tot o să fie naşpa, măcar să fie o comedie.
Ce mă face să zic “Doamne, ce repede a trecut timpul!”?
Jocurile video şi serialele mă fac să spun asta, dar probabil nu e cel mai bun exemplu pe care aş putea să îl dau. Oricum, ideea e că atunci când faci ceva ce îţi place cu adevărat, experimentezi senzaţia aia în care nu ştii când a trecut timpul şi te trezeşti că s-a făcut seară şi tu n-ai mâncat nici măcar o dată pe ziua respectivă. Şi ăsta e unul dintre lucrurile pe care vreau să îl schimb la mine. Petrec prea mult timp jucându-mă sau uitându-mă la seriale, timp pe care l-aş putea înveşti în dezvoltarea mea personală. O parte din “vină” o poartă şi vârsta sau tehnologia în continuă dezvoltare de care dispune generaţia mea. Sper doar că, cu timpul, o să ajung să reuşesc să îmi stabilesc nişte priorităţi care să ajute şi mai mult la dezvoltarea mea. Da, jocurile au poveşti frumoase şi grafici super mişto, dar viaţa are pregătită o poveste mult mai tare (sau cel puţin aşa cred).
Ce ar zice varianta mea de 10 ani dacă m-ar vedea acum?
Deşi sunt rudimentare, gândurile şi dorinţele pe care le avem atunci când suntem mici sunt şi cele mai pure şi născute din ceva cu adevărat important pentru noi. Şi partea proastă e că puţine sunt cazurile în care ţinem cont de ele, după ce trecem de 18-20 de ani. Spre exemplu, mie îmi place să scriu. Mi-a plăcut de când aveam vreo 14-15 ani, de când am început să fac recenzii online la seriale pe un site român de specialitate. Tocmai de asta, eram destul de nehotărât şi oscilam între trei domenii pe care aş fi vrut să le urmez: sportul, actoria sau jurnalismul. Chiar dacă până la urmă am ales prima variantă, n-am vrut să îmi las pasiunea să moară de tot, aşa că am făcut acest blog. Oricum, ideea e că după o anumită vârstă începem să ne sortăm activităţile nu neapărat după cât de mult ne plac, ci după cât de bine plătite sunt. Destul de aiurea, cel puţin pentru mine. Şi ca să-mi răspund şi singur la întrebare, cred că varianta mea de 10 ani ar fi destul de supărată pe mine pentru că încet încet, l-am lăsat să nu mă mai definească.
Ce m-ar face să mă simt complet dezbrăcat în faţa lumii?
Din nou, e o întrebare îmbrăcată într-o metaforă. Gândul din spatele ei e de fapt o întâmplare pe care o auzisem şi care nu ştiu cât e de reală, dar care mi-a rămas în minte. Era despre un profesor de actorie care la un moment dat, într-una din lecţiile pe care le preda, le-a cerut tuturor celor prezenţi să se dezbrace complet. Pentru a reuşi să-şi joace rolurile bine până la capăt, în felul ăsta, şi-a dorit ca ei să scape de orice sentiment de ruşine sau de trac pe care ei îl experimentau între ei. Pe sistemu’ “<em>acum l-ai văzut complet dezbrăcat, ce poate fi mai rău de atât?</em>” Deci, care e lucrul de care mă tem cel mai mult, de care m-aş putea descotorosi şi care în acelaşi timp mă împiedică să obţin ceea ce îmi doresc? Lumea fuge de eşec şi de sentimentul ăla în care simţi că te faci de râs. Dar în realitate, eu cred că astea sunt lucrurile care te ajuta să te dezvolţi. Trebuie mai întâi să eşuezi şi să te faci de râs (sau cel puţin să ai impresia că te-ai făcut de râs).
Ştiu, nimeni nu iubeşte să se facă de râs. Şi fiecare dintre noi avem câteva lucruri pe care ne-am dori să le facem, dar nu le ducem la bun sfârşit din teamă de a nu ne face de râs. “Ce o să spună ceilalţi când o să mă vadă?” nu e un argument valid pentru a nu face ceea ce îţi doreşti. Dacă oamenii de succes ar fi mers pe clişeul ăsta, probabil că nu am mai fi avut Facebook, Windows, YouTube sau multe alte chestii tari care există în prezent.
De ce merit să fiu milionar în euro?
Toată lumea visează să fie bogată. Nu o dată ai fantasmat cum conduci un Ferrari prin oraşul tău natal şi cum se uită plebea la tine, neagră de invidie şi de oftică. Puţină lume îşi pune şi întrebarea “<em>de ce aş merita să am parte de toate lucrurile astea?</em>”. Ai fi capabil să faci ceva uman şi benefic cu banii ăia, sau tot ce vrei e să îţi plimbi curu’ prin toate locurile exotice posibile? Pentru că nu ştiu dacă ai realizat până acum sau nu, dar suntem în 2017 şi lumea (ca întreg) are destule probleme: încălzirea globală, terorismul, setea de putere, prejudecăţi, homofobie etc. Ai fi capabil să schimbi una din problemele astea în bine, măcar 1%?
Nu există telefoane şi internet. Unde mă duc şi ce fac?
Ştiu, e greu să îţi imaginezi o viaţă fără astea două lucruri. Am ajuns atât de dependenţi de ele, încât le folosim şi atunci când ne ducem la baie. Îmi aduc aminte atunci când aveam 7-8 ani, cât de mult mă bucuram atunci când plecam cu bicicletele împreună cu mama şi cu soră-mea să o vizităm pe sora bunicii mele. Cât de plăcut era să stau pe dealul din spatele casei şi efectiv să mă uit la munţii ăia care mi se păreau geniali. Ăla e un loc în care aş vrea să fiu, măcar 10 minute în fiecare zi. În afară de astea zece, ce aş face cu restul de 700 de minute care mi-au rămas din zi? Cum m-aş face util? Nimeni nu neagă beneficiile internetului şi telefonului, dar în acelaşi timp, pot avea şi impact negativ.
Vreau să fiu un bucătar şef sau un simplu bucătar?
Întrebarea asta vine dintr-un articol făcut de doi dintre profesorii pe care îi am în prezent la programul de master de Sport Coaching pe care îl urmez, Andy Abraham şi Bob Muir. Articolul original se numeşte “Are you a cook or a chef?“, poate fi găsit aici şi e o lectură de 5 minute pe care o recomand tuturor. În principal, este o analogie dintre antrenori şi bucătari, cum un chef (un antrenor bun) e dispus să rişte şi să îşi încerce propriile reţete şi un cook (un antrenor obişnuit) care preferă să folosească reţetele altora, riscând mai puţin dar în acelaşi timp neprofitand la maximum de potenţialul lui şi al jucătorilor. Plecând de la ideea asta, întrebarea asta se poate transfera şi în viaţa de zi cu zi. Vreau să fiu un bucătar şef sau un simplu bucătar?
