Îmi plac pisicile. Și există, oarecum, o explicație logică pentru asta. Încă de la începuturile mele pe această sferă plutitoare, nu a existat nici măcar un moment în care să nu am (cel puțin) o pisică prin preajmă. Ba chiar țin minte că la un moment dat aveam și 3-4 în același timp. Ce să zic, “perks of living” la țară.
Așa că e lesne de înțeles de ce mă transform într-un copil de cinci ani în preajma lor. Și când zic cinci ani, mă refer inclusiv la vorbitul și la stâlcirea cuvintelor, la emoția transmisă și primită, la bucurie, la chef de joacă cu ele, la absolut tot. Sunt un veritabil fătălău (cum ar zice tovarășa Dana Budeanu) din prima secundă când văd ochii aia mari și negri sau din primul moment când aud primul sunet ce se vrea a fi un tors lent și fin din partea unei pisici. Chiar în timp ce scriu rândurile astea, mă tem serios la apariția în spațiul public a unor filmări cu mine în timp ce mă joc, vorbesc și mă prostesc cu pisica mea (și sunt destul de sigur că prietena mea are câteva pe care poate și le va folosi împotriva mea).
În fine, deviez de la subiect, și nici n-are sens să continui cu beletristica.
O mică paranteză. Acum o lună și jumătate am trecut pe lângă un ghem de blană pe marginea unei șosele naționale. Mic, alb și periculos de aproape de șoseaua aglomerată și anterior menționată. Și poate că nu m-aș fi oprit, dacă nu ar fi făcut și ea același lucru. Pentru că deși intenționam să “salvez” o pisică de la îngheț iarna asta, nici una pe care o văzusem anterior în ultima vreme nu a stat să o mângâi sau să mă apropii de ea. Dar nu și pisica asta. Stătea liniștită la 2 metri de roțile mașinilor, ușor gălbuie de la praf și cu o privire lungă și tâmpă. A fost de ajuns pentru ca pesimistul din mine să se gândească deja la câteva scenarii demne de filmele Final Destination (implicând acea pisica, desigur). Buuuuun, am închis paranteza.
Perioada asta a Crăciunului și a cadourilor m-a făcut să conștientizez și mai mult un lucru pe care, în sinea mea, îl știam deja. Pisicile nu sunt cadouri. Nu e ceva pe care poți să îl returnezi în caz că te-ai răzgândit, și nici în caz că nepotul sau copilul tău cel răsfățat s-a plictisit deja. Sunt o adevărată responsabilitate.
Oricât de mult vreau să fug de comparația asta, este totuși, într-o mare măsură, adevărată. Pisicile (și orice alt animal de companie, de altfel) sunt ca niște copii. La fel de dificili, aproape la fel de greu de crescut, la fel de greu de a-i păstra neplictisiți și cu siguranță la fel de pretențioși când vine vorba de mâncare și de somn.
Și chiar vorbesc serios. Înarmează-te cu multă răbdare și pregătește-te să te informezi.
Fii pregătit să ai somnul întrerupt atunci când visezi cel mai frumos, doar pentru că pisica ta s-a gândit că ora 3 dimineața e momentul perfect să își antreneze și să își activeze aptitudinile de animal de pradă. Asta deși stă în casă, la căldură, nu trebuie să prindă șoareci și mai și mănâncă bobițe cu mai multe vitamine decât bag eu în mine.
Fii pregătit să ai cel puțin 3-4 reprize de FRAP pe zi. Pentru că da, mi-am făcut research-ul, și așa se numesc: frenetic random activity periods. Scurte momente, de vreo treizeci de minute fiecare, în care pisica ta zici că e semi-posedată și în care ai tendința să îi suni pe frații Sam și Dean Winchester din Supernaturals, să vină ca să îi facă o exorcizare.
Fii pregătit să te îngrijorezi atunci când pisica ta nu mai vrea să mănânce acele bobițe și face “greva foamei” dacă nu îi dai plic (ceea ce nu e sănătos să primească în fiecare zi, apropo). Și nu, nu trebuie să iți cumperi slipi și să fii gata să mergi la plaja atunci când te întorci din oraș și iți vezi casa plină de nisip. E doar pisica ta, semi-plictisită și răzbunătoare că ai stat atâta timp pe afară și ai “uitat” de ea.
Fii pregătit să te duci la 2 dimineața la urgențe ca să iți faci vaccin antitetanos și antirabic doar pentru că ai un deget roșu și umflat din cauza că te-a mușcat (de frică și neintenționat), atunci când ai dus-o la prima vizită la veterinar. Fii pregătit să iți revizuiești planurile de vacanță și să iți rogi neamurile să te ajute pe toată perioada în care o să fii plecat.
Mai zic? Eu cred că e suficient. Dar simt că e nevoie să o mai spun o dată. Pisicile nu sunt cadouri. Și din nou, nu doar pisicile. Orice suflet viu pe care tu decizi să îl iei și să îl ai în grija. Nu sunt un privilegiu, ci o responsabilitate (uneori uriașă). “Răspunzi” pentru acel “boț de carne însuflețit”, în fața karmei și în fața oricărei divinități în care crezi. Din momentul în care ai hotărât că iți dorești să ai în preajma ta acel animal de companie, iți asumi faptul că ai luat decizia asta și că nu o să îl abandonezi pe viitor.
Și oricât de multe lucruri aș mai spune referitor la subiectul ăsta, este o frază pe care am citit-o când eram mai mic și pe care nu o să o pot uita niciodată, care cred că rezumă cel mai bine ceea ce m-am chinuit eu să spun aici:
Pentru noi, animalele sunt doar o mică parte din viața noastră, dar pentru ele, noi suntem toată viața lor.
PS: ea e Luna. Dintre toate pisicile pe care le-am avut, ea e prima de care sunt direct responsabil. Și la fel de mult, dintre toate pisicile pe care le-am avut, sunt destul de convins că oricât de mult ar mânca, ea o să fie prima care nu o să se îngrașe. Nu am văzut în viața mea mai multă energie acumulată în ceva atât de mic.
Ghemul ăsta de blană îmi albește parul la 27 de ani, atunci când îmi trage de firele de la calculator, deși mi-am făcut cel mai șmecher “cable management” și le-am acoperit cu cele mai cele tuburi de plastic. Dar e același ghem de blană care mă desprinde de gândurile mele sumbre și care îmi dă un mic scop și bucurie în viață.
