Am descoperit dragostea intr-o zi de vara, la 17 ani. Cativa ani mai tarziu, tot intr-o zi de vara, am descoperit ce inseamna si suferinta in dragoste. Un mod dur si trist, in care am aflat ca nu exista dragoste fara suferinta si invers. A fost ceva care, la vremea respectiva, parea de neconceput, cel putin pentru mine. Pentru ca atunci cand esti tanar, crezi in dragostea infinita, in binele absolut si in relatii perfecte. Anii trec, insa, si ajungi sa intelegi ca lucrurile nu stau (deloc) asa.
Pe 25 ianuarie 2018, am inteles ce inseamna suferinta pentru a doua oara in viata mea. Desi contexte diferite, in ambele situatii m-am simtit parasit si infrant. Daca in primul am fost capabil sa ma vindec si sa invat din el, simt ca al doilea m-a lasat cu un gol in suflet si cu lucruri ramase nespuse si nefacute. Atat de imens, incat o “simpla” melodie venita random intr-un playlist pe YouTube sa fie de ajuns incat sa ma faca sa o ascult pe repeat de 10 ori, plangand.
Dragostea si suferinta vin in multe forme si intensitati, de cele mai multe ori parca prea intense pentru o persoana atat de egoista ca mine, care la primul semn de suferinta simte ca nu mai poate si ca asemenea trairi n-ar trebui sa existe. O persoana egoista, care nu poate accepta notiunea de moarte si faptul ca nu o sa mai poti vorbi vreodata cu persoana respectiva, sa o vezi, sa o simti, sa o asculti, sa o intelegi, si sa o ai la dispozitie atunci cand ai nevoie de ea. Atat de egoist incat, in acelasi timp, nu vad nimic in neregula cu asta in cazul in care ar fi vorba de mine, fie ea si nenaturala.
Ce am vrut sa spun? Probabil nimic. Probabil am simtit doar nevoia sa ma descarc si mai mult decat o fac deja. Simt doar ca in goana asta continua de a trai si de a imi gasi un rost in viata, am uitat putin de inima mea. Si ce alt exercitiu mai bun decat ala de a scrie aici, despre asta? Pentru ca stim cu totii, pe Facebook sau pe instagram exista doar fericire. 🙂
