N-am mai scris de mult. Nu ştiu să spun de ce, pentru că de fapt îmi place sa scriu. Mă relaxează şi mă face să îmi mai sortez într-o mică măsură gândurile din ţestosul pe care-l folosesc pe post de cap. Probabil poate şi pentru că nu prea mă mai simt în largul meu de ceva vreme. Dar oricum, ăsta e un subiect pentru altă zi. În fine…
Vreau să vorbesc despre măşti. Despre alea invizibile. Alea pe care ni le punem în diverse situaţii, în principal pentru că avem impresia că dacă n-o facem, o să fim judecaţi. Dar până la urmă, ce e atât de grav la a fi judecat? De ce să-ţi ascunzi sau să amâni să-ţi arăţi propria semnătura şi amprentă sufletească? Mă obsedează cum societatea ne face să ne feliem propriul caracter şi propria personalitate.
Cel mai concret exemplu e prima parte a unei relaţii dintre un băiat şi o fată. Perioada aia de început, primele trei-patru luni în care fiecare îşi ascunde adevăratul comportament şi adevăratul fel de a fi. Faci o grămadă de chestii pe care în mod normal nu le-ai face, te prefaci calm şi nederanjat de tot felul de situaţii, chiar dacă în realitate te oftici şi realul din tine se zbate să iasă şi să-şi scoată capul puţin. Dar bei un pahar cu apă, te uiţi în oglindă şi îţi aşezi masca mai bine, că era să-ţi cadă. Pe sistemu’ “calmează-te, e prea devreme ca să vadă cum sunt eu cu adevărat“. Practic, îţi anulezi trei-patru luni din viaţă jucându-te de-a “uite cât de perfect sunt eu pentru tine“. Destul de inutil, având în vedere că într-un final o să te vadă cum eşti cu adevărat şi dacă nu vă potriviţi, tot la despărţire se ajunge.
Măşti peste tot. Dăm pe afară de fericire în societate şi în online. Check in-uri în cluburi şmecheroase, să vadă prostu’ că o duci bine. Prieteni până la moarte, sau de fapt până la primul impas. Sute de mesaje şi de urări de “la mulţi ani”, majoritatea scrise fără vreun izvor de sentiment real. De fapt, sunt ferm convins că dacă n-ar exista notificarea care să te anunţe că e ziua cuiva, ele nici n-ar exista. Poze cu Moet şi cu somon fumé, că dacă le pui pe alea din restul zilelor când mănânci cartofi prăjiţi, îţi cade masca de om realizat şi te vede plebea.
În fiecare zi, îţi jertfeşti realul din tine ca să-ţi alterezi realitatea, sau propria ta concepţie despre ea. Abia când ajungi acasă şi nu e nimeni în preajmă, îl mai laşi să iasă puţin. Exact ca un câine pe care-l ţii legat în curte şi căruia îi mai dai drumul câteva ore atunci când te năpădeşte mila, iar în restul timpului te auto consolezi cu gândul că îl faci fericit dându-i de mâncare, atunci când îl faci să stea în acelaşi metru pătrat 80% din viaţa lui.
