Cel mai bun subiect pe care îl am perioada asta. Nimic.
Partea nasoală e că tot nimicul ăsta mi s-a transformat şi în stare. Partea şi mai nasoală e că în ceea ce mă priveşte e o linie atât de subţire între fericire şi depresie, echilibru şi nesiguranţă încât nici nu ştiu când fac trecerea de la o stare la asta, pur şi simplu mă trezesc deodată fără pic de chef de viaţă.
Crezi că nu mai există o parte şi mai nasoală de atât. Ei bine, partea şi mai nasoală de atât e că niciodată nu ştiu cât mă ţine. Uneori am impresia că n-o să mai treacă niciodată, uneori trece la fel de repede cum a venit. Şi la finalul zilei stau şi mă întreb: “Oare o să mai fiu vreodată fericit?“. “Oare o să mai vină vreodată ziua în care o să mă simt nu neapărat fericit, dar măcar puţin împlinit pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce simt şi pentru ceea ce trăiesc?“. Sper să da. Pentru că nu aşa ar trebui să mă simt. Nu ar trebui, şi totuşi partea aia din creier care e la cârmă se încăpăţânează să-mi aducă aminte de toate momentele nasoale şi de toate alegerile proaste pe care le-am făcut. Sunt atât de fraier uneori. E clar, creierul meu nu vrea să fie prietenul meu în perioada asta. Şi ca să se împace cu mine, are tot felul de modalităţi ciudate de a face asta, cum ar fi “hei, uite o piesă tristă pe YouTube, hai să o ascultăm cel puţin 5 ore!“
Toată săptămâna mi-au trecut frânturi de gânduri, idei. Gânduri pe care am vrut să le transform în texte. Bineînţeles că n-a ieşit nimic. Aşa că am ales să vorbesc despre nimic. Ăsta e nimicul meu.
Photo: Pinterest