Să mori pentru că eşti sărac, e o soartă destul de mizeră. Să mori în anul 2017, pentru că eşti sărac, mi se pare crunt.
Pentru mine, să te lăuzi în secolul 21 cu progrese revoluţionare în domeniul medicinei şi în acelaşi timp să laşi un om să moară pentru că nu dispune de o sumă de bani care pentru el înseamnă enorm de mult şi pentru tine (ca sistem medical) extrem, dar extrem de puţin, mi se pare una dintre cele mai mari ipocrizii. Sigur, bineînţeles că progresele alea nu se fac pe ochi frumoşi şi că au nevoie de bani pentru a fi făcute, dar e ilogic să te autoproclami ţară sau stat modern şi să “condamni” un om la moarte în modul ăsta. Pentru că practic, asta faci.
“Doamne ajută să mă fac bine!”
În rest, e bine să invocăm Credinţa, să promovăm Biserica (instituţie care ne “dojeneşte” mereu că nu ne iubim aproapele şi care deşi dispune de cantităţi uriaşe de bani, de obicei e prima care se dă la o parte când vine vorba de viaţa unui om), promovăm moralitatea şi imoralitatea, învăţăm copiii de mici că e bine să fie buni la suflet, iubitori, dar când un om trebuie să facă rost de câteva mii de euro în câteva zile ca să nu moară, o băgăm pe aia cu “băi, îmi pare rău, dar nu te pot ajuta, fă şi tu o cruce şi cu Dumnezeul bunuţul înainte“.
Sigur, nu spune nimeni să nu iei sumele alea de bani de la persoanele care chiar dispun de ele, dar mi-e greu să cred că acele costuri nu ar putea fi acoperite prin alte moduri în cazul în care soarta te-a făcut şi sărac şi bolnav. La fel, nu ia nimeni în derâdere meseria de doctor. Pardon, rectific, aproape nimeni. România are salarii uriaşe (16.000 de lei) şi pensii speciale (4.500 de lei) pentru parlamentari, în timp ce un medic primeşte 5.000 de lei pe lună. Pe lângă această derâdere, unii oameni mai vin şi “îi scuipă” şi în suflet cu “mulţumesc lui Dumnezeu că m-a salvat“. Nu, Bulă, nu aşa se zice. Se zice “îi mulţumesc doctorului şi îi mulţumesc şi lui Dumnezeu că a făcut ca acest doctor să existe atunci când aveam nevoie de el“.
Mă întorc la subiectul iniţial, ca să închei. Nu pot să nu mă pun, măcar pentru câteva clipe, în pielea unui părinte. Indiferent că eşti mamă sau tată, oare ce e în sufletul tău când ştii că fata sau băiatul tău are şanse să trăiască mai puţin ca tine? Să asişti şi la naşterea, dar şi la moartea copilului tău. La o moarte care n-a depins de tine sau de el. O moarte care pur şi simplu a venit. De ce? Că n-ai avut bani. Pentru că ăsta e preţul unui suflet în anul 2017, o hârtie imprimată. O hârtie care-ţi controlează absolut toată viaţa, din clipa în care te naşti, şi o hârtie care are puterea să decidă într-o mult prea mare măsură şi clipa când o să mori.
PS: Era ora 5 dimineaţa când am scris rândurile astea. Teodora Tudose, o studentă de 20 de ani, m-a făcut să scriu articolul ăsta. Intenţionam oricum să scriu despre subiectul ăsta, dar niciodată într-un context ca ăsta. Encefalită autoimună, extrem de rară. Doar 2 cazuri în România, din câte am înţeles. E în comă indusă de vreo două luni, cel puţin 15.000 de euro ca să trăiască. Din câte am citit, e o persoană care n-a avut niciodată probleme de sănătate grave şi că totul a pornit de la o banală durere de cap. Mai multe detalii despre situaţia ei puteţi citi aici.
PS 2: Dacă ai citit articolul ăsta şi primul gând care ţi-a venit în cap a fost “eu am grijă de sănătatea mea, n-am avut niciodată probleme de sănătate pentru că ştiu să am grijă de mine şi n-o să mi se întâmple nimic niciodată“, mai gândeşte-te o dată.
