#2 Fanatismul penibil si patriotismul fals

Ultima oară când m-am gândit la subiectele astea a fost chiar acum câteva zile. Ziua de ieri şi cea de azi îmi dau ocazia perfectă de a şi scrie despre ele.

Fanatismul penibil şi inutil

Microbiştii (şi probabil nu doar ei) ştiu că ieri a fost meciul de fotbal dintre Dinamo Bucureşti şi Steaua Bucureşti. Ca să înţelegeţi amploarea evenimentului, e un fel de Real Madrid – Barcelona pentru români, singură “mică” diferenţă fiind faptul că n-o să se compare niciodată avioanele date de jucătorii români cu centrările sau şuturile date de Iniesta sau Isco. În fine, nu asta e important.

Ceea ce mă deranjează pe mine, un consumator al fenomenului ca şi ei, e faptul că de fiecare dată când se joacă un astfel de meci, “fanii” celor două echipe ne prezintă două scenarii. Scenariul ăla mai fericit ar fi că se înjură ca nişte “keyboard warriors” pe reţelele de socializare cu PS-ul: “ba echipa mea e mai tare, bă fraiere!”. Scenariul mai puţin fericit e ăla în care se bat în viaţa reală, şi ajung cu capete sparte pe la urgenţe sau cu stomacul deschis pe la morgă.

Şi pentru că nu e de ajuns să fim penibili doar în curtea noastră, ne înjurăm între noi chiar şi atunci când o echipă românească joacă într-o competiţie europeană, pentru că de ce să fii mândru şi fericit de faptul că o echipă din ţara ta se numără printre echipele mult mai bune din punct de vedere valoric, când poţi să îi înjuri puţin pentru că nu e vorba despre echipa românească cu care ţii tu.

Întrebarea care mă frământă e “de ce toate astea?”. De ce ca om, nu te poţi bucura pur şi simplu de sport, şi trebuie să implici rude de gradul I în conversaţii, de fiecare dată când îţi exprimi simpatia faţă de un club. Ce te face să nu conştientizezi faptul că până la urmă, e doar un joc, şi că victoria uneia dintre echipe nu se datorează poate faptului că e mai bună valoric, ci doar că a avut o formă sportivă mai bună la momentul respectiv. Cu ce te schimbă pe tine ca om sau cu ce te influenţează în mod specific victoria sau înfrângerea echipei cu care ţii? Nu e ca şi cum echipele astea două nu o să se mai întâlnească o dată anul ăsta şi ce puţin de două ori anul viitor.

Ceea ce e şi mai trist e că atunci când cineva care realizează lucrurile astea (puţini, dar există) şi intervine în discuţie încercând să-i facă să conştientizeze, sunt 90% şanse să ajungă înjurat.

Nu vreau să fiu înţeles greşit, fanatismul ăsta penibil şi inutil există peste tot în lume. Cel mai concret şi global exemplu e tot din fotbal. Veşnica problemă “Ronaldo sau Messi”. Nu putem să ne calmăm puţin şi să apreciem faptul că suntem contemporani cu doi dintre cei mai buni fotbalişti care au existat vreodată? Ok, de acord, unul dintre ei e un talent nativ, celălalt a muncit foarte mult să ajungă acolo, dar AMÂNDOI sunt foarte buni şi până la urmă, asta e tot ce contează.

“La mulţi ani, România! Să ne trăieşti!”

Cu mesajul ăsta şi încă vreo câteva zeci asemănătoare m-am trezit în dimineaţa asta, când am intrat pe Facebook. Cu riscul (asumat) de a fi înjurat, mie mi se pare o ipocrizie. În primul rând, mereu am fost de părere că dacă vrei să sărbătoreşti ceva sau pe cineva, nu ai nevoie de o zi anume, pur şi simplu o faci pentru că asta simţi. Mi se pare absurd ca 364 de zile din an să pretinzi că eşti nemulţumit de ţară, de sistem şi să o blamezi, iar când vine ziua de 1 decembrie, să fii foarte Zen şi plin de urări. Din nou, nu vreau să fiu înţeles greşit, aveţi sute de motive să fiţi nemulţumiţi de sistem şi de cum a ajuns ţara, doar că astea două atitudini se cam contrazic între ele, sau poate sunt doar eu nebun.

M.