Cel mai deştept cedează.
Asta e fraza / proverbul / axioma cu care mă prostea maică-mea când eram mic. “S-a luat băiatul ăla de tine? Lasă, cel mai deştept cedează. Te-a enervat un profesor şi s-a purtat urât cu tine în mod nejustificat? Lasă de la tine, cel mai deştept cedează.”
Dar nu mai merge vrăjeala asta, atunci când eşti mare. Te gândeşti “bă, parcă aş vrea să fiu prost, parcă aş vrea să nu fiu ăla care cedează şi lasă de la el într-o situaţie în care clar are dreptate“. Şi Doamne, ce multe-s situaţiile alea. Numai în ultima jumătate de an, m-aş putea gândi la cel puţin 10 împrejurări în care aş fi vrut să fiu prost, atât de prost încât persoana în cauză să zică “ăsta nu e atât de prost pe cât a părut până acum“. Altfel, dacă eşti deştept şi ţii în tine, orice cedare vine însoţită de frustrare. Frustrare pe situaţie, frustrare pe faptul că ai fi putut să îi arăţi în două secunde că situaţia nu e chiar aşa cum crede el şi că de fapt ai ştiut de la început cum stă treaba, doar că ai fost prea comod sau “deştept” ca să te complici.
Până la o anumită vârstă, merge harneala cu cedarea şi cu înţelepciunea care vine o dată cu cedarea. În rest, e bine să fii prost. E bine să laşi lumea să ştie că eşti îndeajuns de dotat mintal încât să nu pui botu’ la vrăjelile lor şi la ignoranţa în care zac. Nu vreau să fiu deştept, nu vreau să cedez. Vreau să mi se dea dreptate atunci când am, vreau să mi se dovedească atunci când nu am. Fără cedări, fără filosofii transmise din străbuni.
Şi ăstora cărora le plac proverbele, am eu unu’ bun, cu tentă paradoxală. Când începi să fii prost, lumea încetează să te mai ia drept prost. Exact ca la o reclamă ieftină de la teleshopping, încearcă şi tu acum şi o să fii uimit de rezultat. Exact ca la o reclamă de telefonie mobilă, îndrăzneşte şi tu să fii prost!
Bă Sophocle, sau cine ai făcut proverbul ăsta, dă-i voie omului să fie prost!
Imagine: “The idiot” painting, de Edward F Cardini
